„Suntem o ţară de nesimţiţi!”/ „Suntem o ţară de iresponsabili!” / „Suntem o ţară de carne de tun!” / „Vom fi nişte excelenţi măturători de străzi pentru că numai de asta suntem în stare!” / „În România nu se poate face nimic!” / „Trăim în România şi...”ştiţi voi care-i consecinţa... sunt frazele pe care, până acum ceva timp, le auzeam din gura indivizilor cu vârste cuprinse între 20 şi maxim 40 de ani. Dar cum românul e generos din fire, şi nu poate să-şi găsească astâmpăr până nu împarte şi cu altul crezul lui, frazele de mai înainte sunt preluate, învăţate şi mai apoi, reproduse de cei care sunt ultima speranţă a noastră – de copii.
Dacă nu toţi, atunci cel puţin jumate din numărul de elevi din clasele 5-8 sunt convinşi că România nu le oferă nicio speranţă de viitor. Articolul pe care l-am început acum şi cu puţin noroc (adică dacă familionul meu reunit că doar e ziua în care o parte din bugetari stau acasă n-o să consume şi partea mea de ness) o să-l termin nu este unul cu tentă politică. Promit că stau cuminte şi nu mai amintesc de zilele portocalii, promit (ce ironie!) că nu vă dictez culoarea cu care veţi vota pe 6. Postul ăsta se adresează românilor şi mai ales părinţilor de români!
Românul a învăţat să nu-i mai pese nici măcar de soarta lui! Românul a învăţat să nu-şi mai motiveze faptele. Sau, şi mai rău, a aflat că e mult mai uşor să dea vina pe altul pentru iresponsabilitatea sa. Nu-şi exprimă dreptul de a alege, gândindu-se că alegerea lui nu va conta. Luaţi-o matmatic. Tu nu alegi într-o situaţie dată pentru că alegerea ta ţi se pare insignifiantă. Dacă cel de lângă tine va face la fel, dacă toţi din grupul vostru vor face la fel, atunci va trebui să vină cineva din afară ca să rezolve situaţia. Şi vă veţi revolta, nu-i aşa? Pentru că „de unde ştie el ce vreau eu?!”. Gheorghe, Ioane, păi tu nu alegi, dar te scoate din sărite cel ce hotărăşte în locul tău?
Învaţă, Ioane, să te agăţi de orice şansă ţi se oferă! învaţă să-ţi pese de ceea ce se întâmplă cu tine!
Am aflat recent povestea unui copil altfel. E vorba despre un copil a cărui familie a locuit, până anul ăsta, în Italia. Ce i-a făcut să se întoarcă? El! Copilul a fost dat la şcoală acolo. A fost acceptat repede şi i s-au o ferit condiţii dintre cele mai bune. Dar, fie că era ora de desen, fie că era muzică, sau orice altă materie care se studiază în instituţiile de învăţământ, copilul ăsta desena pe orice prindea harta României, pe care o numea „acasă”, ori un drum lung, cu două capete: Italia – România, iar el se îndrepta, într-o DACIE spre cea din urmă. E nevoie de pui de oameni ca el pentru a-ţi zdruncina toate crezurile.
Copilul ăsta (nu ştiu dacă are zece ani împliniţi) şi-a determinat familia să se întoarcă „acasă” pentru că a simţit că aici îi e locul. Poate judecă bine! Poate el, dintre noi toţi este cel care şi-a dat seama că soarta nu-i va fi mai bună dacă va capitula, obişnuindu-se cu viaţa de afară. Poate vrea să continue lupta, să schimbe, într-adevăr, ceva să-şi asume responsabilităţi pentru a atinge scopuri înalte.
Şi, dacă, într-adevăr, cei care afirmă că suntem o ţară de nesimţiti au dreptate, atunci soluţia e să ne mulţumim cu eticheta asta şi să fugim ca nişte laşi unde vedem cu ochii?... Un om deştept spunea „fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” Care-i schimbarea pe care o văd unii? Fuga? Vreţi să fugiţi cu toţii şi să lăsaţi România pustie?
Eu sunt „nebunul cu ochii închişi” care o să rămână!
