sunetul-mai-tare
„Suntem o ţară de nesimţiţi!”/ „Suntem o ţară de iresponsabili!” / „Suntem o ţară de carne de tun!” / „Vom fi nişte excelenţi măturători de străzi pentru că numai de asta suntem în stare!” / „În România nu se poate face nimic!” / „Trăim în România şi...”ştiţi voi care-i consecinţa... sunt frazele pe care, până acum ceva timp, le auzeam din gura indivizilor cu vârste cuprinse între 20 şi maxim 40 de ani.  Dar cum românul e generos din fire, şi nu poate să-şi găsească astâmpăr până nu împarte şi cu altul crezul lui, frazele de mai înainte sunt preluate, învăţate şi mai apoi, reproduse de cei care sunt ultima speranţă a noastră – de copii.


Dacă nu toţi, atunci cel puţin jumate din numărul de elevi din clasele 5-8 sunt convinşi că România nu le oferă nicio speranţă de viitor. Articolul pe care l-am început acum şi cu puţin noroc (adică dacă familionul meu reunit că doar e ziua în care o parte din bugetari stau acasă  n-o să consume şi partea mea de ness) o să-l termin nu este unul cu tentă politică. Promit că stau cuminte şi nu mai amintesc de zilele portocalii, promit (ce ironie!) că nu vă dictez culoarea cu care veţi vota pe 6. Postul ăsta se adresează românilor şi mai ales părinţilor de români!
Românul a învăţat să nu-i mai pese nici măcar de soarta lui! Românul a învăţat să nu-şi mai motiveze faptele. Sau, şi mai rău, a aflat că e mult mai uşor să dea vina pe altul pentru iresponsabilitatea sa. Nu-şi exprimă dreptul de a alege, gândindu-se că alegerea lui nu va conta. Luaţi-o matmatic. Tu nu alegi într-o situaţie dată pentru că alegerea ta ţi se pare insignifiantă. Dacă cel de lângă tine va face la fel, dacă toţi din grupul vostru vor face la fel, atunci va trebui să vină cineva din afară ca să rezolve situaţia. Şi vă veţi revolta, nu-i aşa? Pentru că „de unde ştie el ce vreau eu?!”. Gheorghe, Ioane, păi tu nu alegi, dar te scoate din sărite cel ce hotărăşte în locul tău?

Învaţă, Ioane, să te agăţi de orice şansă ţi se oferă! învaţă să-ţi pese de ceea ce se întâmplă cu tine!


Am aflat recent povestea unui copil altfel. E vorba despre un copil a cărui familie a locuit, până anul ăsta, în Italia. Ce i-a făcut să se întoarcă? El! Copilul a fost dat la şcoală acolo. A fost acceptat repede şi i s-au o ferit condiţii dintre cele mai bune. Dar, fie că era ora de desen, fie că era muzică, sau orice altă materie care se studiază în instituţiile de învăţământ, copilul ăsta desena pe orice prindea harta României, pe care o numea „acasă”, ori un drum lung, cu două capete: Italia – România, iar el se îndrepta, într-o DACIE spre cea din urmă. E nevoie de pui de oameni ca el pentru a-ţi zdruncina toate crezurile.


Copilul ăsta (nu ştiu dacă are zece ani împliniţi) şi-a determinat familia să se întoarcă „acasă” pentru că a simţit că aici îi e locul. Poate judecă bine! Poate el, dintre noi toţi este cel care şi-a dat seama că soarta nu-i va fi mai bună dacă va capitula, obişnuindu-se cu viaţa de afară. Poate vrea să continue lupta, să schimbe, într-adevăr, ceva să-şi asume responsabilităţi pentru a atinge scopuri înalte.


Şi, dacă, într-adevăr, cei care afirmă că suntem o ţară de nesimţiti au dreptate, atunci  soluţia e să ne mulţumim cu eticheta asta şi să fugim ca nişte laşi unde vedem cu ochii?... Un om deştept spunea „fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” Care-i schimbarea pe care o văd unii? Fuga? Vreţi să fugiţi cu toţii şi să lăsaţi România pustie?


Eu sunt „nebunul  cu ochii închişi” care o să rămână!
sunetul-mai-tare
Theo îmi cere să spun doar  opt defecte pe care le consider cele mai “defectuase” la mine. Să-ncepem…

1.       1.(Le-am numerotat ca să mă aflu în treabă, toate opt sunt la fel de grave…) Spun ca mine, fac ca mine. Atunci când nu mă laşi să spun ca mine şi încerci să mă convingi să cred în altceva, vei avea surpriza că dau din cap, spre aprobare. Fac asta ca să nu te mai aud zbătându-te degeaba. Peste 5 minute, dacă se va pune aceeaşi problemă, voi răspunde cu acelaşi lucru – voi spune ca mine, şi voi face acelaşi lucru – voi face ca mine.


2.       2.Sunt impulsivă.  Spun ce gândesc, nu ce-I drăguţ, mama nu mi-a cumpărat decât un gram de tact când eram mică, şi pe ăla îl păstrez pentru zile portocalii (aluzie? Da!)

3.       3. Vorbesc mult. Şi pentru că obosesc, din când în când, m-am apucat şi de scris…consecinţele se văd.

4.       4. Sunt optimistă în ghinionismul meu. Pe larg? Trag la fiecare tombolă/joc de noroc/ extragere a unei teme de dezbatere, bileţelul cu cifra 7 şi apoi îmi rog unghiile sperând ca interiorul hârtiuţei să-mi mai îndulcească starea.

5.       5. Mă plictisesc repede. Chiar foarte repede. Şi-mi e uneori atât de greu să simulez interes faţă de un lucru pe care sunt nevoită să-l înghit şi care nu mă preocupă…

6.       6. Sunt zgârcită. Dar asta doar când e vorba de cumpărat lucruri pentru mine, nu pentru apropiaţi. Îmi spun că pot trăi şi fără “pânie/apă/aer”, în schimb, îmi cumpăr dermatografe negre şi verzi!

7.       7. Uit. Parole, pastile, caiete, umbrele, pixuri, creioane, sticluţe cu parfum, chei…să iau pâine, să închid lumina când plec de-acasă, să-mi încarc telefonul, să reglez temperature la centrală (deşi simt un discomfort termic), să scriu lepşe, să arunc câte ceva de mâncare pisicilor, să-i telefonez bunicii, să-mi fac bagajele ca lumea când plec în vacanţă…etc…

8.       8 Sunt dezordonată. Mare dezordonată.  Ca să vă faceţi o idee, camera mea e împărţită în două: prima parte – patul, teveul şi biblioteca – este de arătat lumii. De ea nu mă ating decât în caz de forţă majoră – nu dorm decât maxim 5 ore, nu mă uit la televizor, şi am citit tot ce am în bibliotecă. Acolo păstrez cu sfinţenie curăţenia, pentru că-i regiunea “oficială” ( imaginea asta mi-a adus aminte de frizura lui Ash – Supernatural, cine ştie, cunoaşte). Cealaltă parte de cameră e ocupată de biroul meu şi de obiectele adiacente – dvd-uri cu filme, muzică, boxe, laptopul, veioza, dosare peste dosare, încărcătoare, vopseluri, pensule, coli de desen, mape de desen, chitara, corzi, bucăţi din orar/lucrări pe care m-am supărat, pisica de pluş, câteva flori nemuritoare aruncate de mama într-o vază acum câţiva ani, sticluţe cu ojă, parfumuri, brăţări, caiete, o pernă(:D), stickuri, linii, pastille, eşarfe…a, şi mai am şi un scaun!
Acu, ca să nu sperii pe cineva, în public mă temperez…

Nu comentez în privinţa votului de duminică, deşi mulţi de pe-aici cam ştiu ce-aş avea de spus…

Leapşa merge la Kyky (e prima ei leapşă, mă..) şi la oricine mai vrea.
sunetul-mai-tare
Bine. Je m’en fiche! Faceţi VOI aşa! Ocupaţi-vă VOI de teoreme şi principii aplicabile artei! Calculaţi VOI tangentele, cotangentele, distanţele de la abcisele la ordonatele sunetelor! Construiţi un calculator care să poată măsura lungimea perfectă a gambei jderului roşu din al cărui păr să facă pensula optimă. Număraţi milimetri şi microni, arii, diagonale, coordonate matematice! Cu aşa o maşină care să lucreze după teorii fixe, la ce vă mai trebuie omul? De ce vă mai încurcaţi cu pensule, creioane, sunete, bucăţi de piatră aduse la viaţă, filme, toate prostiile obţinute prin trăiri?!

Aşezaţi un computer pe un scaun, în faţa unui lac şi puneţi-l să vă picteze peisajul în pixeli, cum ştie el mai bine, din calcule! Spuneţi-i să vă cânte, iar el nu se va încurca în acute, nu va tremura de emoţie, nu-i vor roşi...care-i echivalentul pomeţilor?...

Una e să îndrumi, alta e  să explici ce e arta prin date exacte! O persoană deşteaptă mi-a spus odată „arta nu se clădeşte din numere, arta se simte!”. Vibraţi la un rezultat matematic? Nu! Saltă inima în voi când aflaţi că pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor? Da, poate saltă, dar dând să părăsească trupul, atunci când aflaţi că asta era fraza-cheie la un examen şi că riscaţi să-l picaţi din cauza ei...

Ei, dar cu arta cum stă treaba? Vi s-a întâmplat să plângeţi pe o melodie? Mie da. Vi s-a întâmplat să priviţi uimiţi un portret, simţind că personajul înfăţişat vă priveşte?Aţi tresărit când autorul unui roman v-a ucis personajul principal? – da. Asta face arta, copii. Arta mişcă sufletul.

Da, poate există un plan unde, după cum spunea un Ion cu barbă, poezia se întâlneşte cu geometria, dar de aici şi pâna a stabili coordonatele exacte ale „făuririi de artă”, e o cale lungă!

Dacă asta e arta la care visaţi, sper să nu mă apropii nici cu o unghie, măcar, de ea!
sunetul-mai-tare

Doamnelor şi domnilor, la Teatrul Balşoi dansează astăzi celebrele Muşte de Hârtie! Lumina reflectoarelor se îndreaptă acum spre vedeta incontestabilă a show-ului, filosoafa Lucy cu mănuşi de piele întoarsă! Sala aplaudă frenetic iar ea fixează cu privirea, pe scaunul din rândul al treilea, un om micuţ de statură, cu păr cărunt şi ceas de buzunar. Vedeta mijeşte ochii albaştri-verzui, cu pleoape mâzgălite-n dungi subţiri şi negre şi articulează şoptit: "Şe'c spir" ! Şuncile-i freamătă iar şalul negru, intrat la apă, valsează oceanic, atingându-i cerceii de smarald în paşi de dans, în paşi de dans. Efort! Atât efort..

Fermecat, moşuleţul exprimă – Cultură!

Leagănul coboară şi-apare-nsoţită de tobe Dejanira cu plete sidefii. Dejanira-şi aruncă degetele lungi cu gheare încovoiate-n inimă spre candelabrul de cristal, se-ntinde pe vârfuri şi gleznele-i subţiri se-nvârt în tangouri forţate. Îşi drege vocea şi-i dau lacrimile, începând să cânte tare, rănindu-şi plămânii. Sentimente profunde îl fac pe moşuleţul cărunt să vibreze, dar sticla ceasului său plesneşte, nesuportând vocea de drujbă. Aerul urlă de durere când oasele ei ascuţite îl străpung şi ripostează lovind-o peste pomeţii vopsiţi carmin. Au-hu-vai-ţa! Dejanira sângerează-şiroaie de ketchup picant! Şi cade ca-n producţii argentiniene reuşind să spună: "O! Har...A!". Şi-apoi izbucneşte-n gemete patetice.

Fermecat, moşuleţul exprimă – Artă.!

Doamnelor şi domnilor, încheie spectacolul fermecătoarea Nau! Ta-ra-ram-tam-tam-tam-taammm... Scândurile trosnesc sub ea gata să se rupă. Sunt prea emoţionate de graţia nimfei, desigur. Nau se lasă în genunchi şi scoate globul de cristal. Vopseaua neagră-i curge de pe gene de căldură şi-abia mai poate urmări gesturile moşuleţului. Îl citeşte – e tot numai al ei. Spune de destin, de stele, de nori şi se ridică, cu braţele spre cer: "Mor' pheu!" Şi podeaua cedează.

Fermecat, moşuleţul exprimă – Magie!

...

Muştele de hârtie sunt pline de bandaje, dar îşi revin repede şi se înmulţesc şi mai repede. Şi nu le ia deloc mult să farmece moşuleţi.

sunetul-mai-tare
Încep să-mi placă orele de desen. "Dna profesoară" ne dă de făcut fel de fel de minuni.

De exemplu, motive geometrice pe sticlă:

 
Până mi-o pune vreun 3...